#442
Revista de stiri, cultura si umor...
 
Informarea este importanta,
dar amuzamentul este sanatos!
 
Dincolo de dincoace... despre poporul despartit in doua de un rau

Dincolo de dincoace... despre poporul despartit in doua de un rau

Revista nr. 438 | 25-03-2018 | Alexandru Mitchievici


Scriitorul basarabean Nicolae Dabija scire în ziarul Lumina un comentariu despre depărtarea pe care a creat-o Prutul între românii de pe cele două maluri ale râului.

 
„Dincolo de dincoace” (autor Nicolae Dabija)

Pentru cei de peste Prut noi suntem „cei de dincolo”. Pentru noi, cei de dincoace, trăitorii de peste Prut sunt „cei de dincolo”. Până în 1989 „dincolo” însemna nu doar „peste hotare”, ci şi o altă lume. Cu alte valori, cu alte mentalităţi, chiar dacă cele două „dincolo”-uri cântau aceleaşi cântece, credeau în acelaşi Dumnezeu, vorbeau aceeaşi limbă. Şi azi „dincolo” semnifică o distanţare, nu doar o altă parte a Prutului, ci şi un alt univers, un alt continent. Dincolo e ceva din afară, care poate fi totodată străinătatea înţeleasă şi baştina neînţeleasă.

Deschid cronicile noastre vechi şi cărţile de istorie şi aflu că strămoşii noştri au avut noroc de ţara cea mai frumoasă din lume. Dar nu au avut noroc şi de vecini, cei mai lăcomoşi din lume. Patria străbună a tot fost împărţită hoţeşte între ei. Toţi au luat câte ceva. Ne-au împărţit şi Prutul: până la mijloc e dincoace, iar de la mijloc e dincolo. Localităţile de pe Prut se întind aşezate - aceeaşi comună - pe un mal al Prutului şi - tot ea - şi pe celălalt mal al Prutului: dincolo de satul Grozeşti e satul Grozeşti, dincoace de Cotul Morii e Cotul Morii, dincolo de Zberoaia e Zberoaia, dincoace de Ungheni e Ungheni, dincolo de Costuleni e Costuleni, dincoace de Măcăreşti e Măcăreşti, dincolo de Drănceni e Drănceni, dincoace de Pogăneşti e Pogăneşti, dincolo de Răducani e Răducani, dincoace de Petreşti e Petreşti, dincolo de Medeleni e Medeleni... Şi tot aşa, până la mare.

În 1812, au venit nişte străini şi le-au împărţit în două: câte o jumătate de sat pentru fiecare ţară. Noi încercam să trăim cu jumătate de inimă. Să înţelegem ce ni s-a întâmplat. Ce ni se întâmplă. De ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Dincoace de dincolo şi dincoace de dincoace.

„Dincoace”-le nostru l-aş compara cu un „Tatăl nostru” spus pe jumătate; cum să-ţi meargă bine şi să te binecuvânteze Cel de Sus, dacă te-ai oprit din spus - cu cuvinte sau în gând - tocmai când grănicerul te întrebase „Încotro?” şi tu ai zăbovit să-i răspunzi, iar mai apoi ai şi uitat la care loc din rugăciune rămăseseşi. Iar rugăciunile noastre au fost de cele mai multe ori fără cuvinte. Numai cu lacrimi. Şi cu „of”-uri: după fiecare cuvânt sfânt câte un „of!”.

Un frate scriitor de la Iaşi ne reproşa cu durere acum nişte ani:
- Basarabenii, dacă vor Unire, să înveţe să vorbească mai întâi bine româneşte.

Aşa e. Dorin Spineanu, acesta e numele condeierului, are perfectă dreptate: noi, cei de dincoace, care am vorbit după 1944 limba română cu căluşul pus în gură, nu prea ne ştim limba. Adesea, eu o vorbesc şi plâng. Uit cuvinte. Le rostesc stâlcit. Le gângăvesc. Le bocesc. Le râd. Dar de cele mai multe ori - le tac. De teamă că le-aş putea schimonosi. Mi se face rușine să le greşesc, şi muţesc, a câta oară?, mai înainte de a le spune.

Noi, basarabenii, abia am ieşit din spital. Ne aflăm într-o perioadă de convalescenţă. Reînvăţăm cu toţii, cu mic, cu mare, a vorbi. Nu vă supăraţi pe noi. Iar noi ne bucurăm că dincolo e locul unde limba a avut mai puţin a suferi.

Dar, îmi mai spun, şi poate că nu am dreptate, dacă n-ar fi fost jertfa noastră, iar în 1812 generalul Kutuzov ar fi obţinut, aşa cum ceruse, „Moldova toată”, frate Dorin şi voi ceilalţi judecători ai necazurilor noastre, credeţi-mă, aţi fi vorbit şi voi exact ca noi limba care ne-a fost interzisă vreme de aproape două sute de ani.

Aţi fi spus „haraşo!” la toate relele care vi s-ar fi făcut, pentru că altfel aţi fi îndurat împreună „katorga” (exilul) siberiană, cu Stere, cu Ţepordei, cu Halippa, cu ceilalţi aproape un milion de basarabeni deportaţi la Polul Nord de ţarii ruşi, apoi şi de comisarii sovietici.

Mă bucur că în aceste zile, dincoace şi dincolo, înfloresc, a câta oară, chiar dacă o fac separat, corcoduşii... Când se coc corcoduşele dincolo, tot atunci se coc şi dincoace. Numai că nu totdeauna le-au cules cei care au sădit corcoduşii. Când bat clopotele dincolo, sunetele lor sfinţesc şi dincoace. Când cântă cocoşii dimineaţa dincolo, cântecul lor trece dincoace. Vameşii nu le mai pot cere vamă. Nici grănicerii - paşaport. Când câinii latră la câte un om al legii oprit la vreo poartă, lătratul lui se aude dincolo. Şi cei de acolo ciulesc urechile: „Oare ce se întâmplă la poarta lui frate-mi-o, de s-a oprit un camion cu militari? O fi venit să-l mai deporteze o dată?” Dar ei sunt prea departe, ca să-i sară în ajutor. Pentru că dincolo e străinătatea.

Deşi şi acolo se cântă aceleaşi cântări, sunt bocite aceleaşi bocete, sunt horite aceleaşi hore de sute şi sute de ani. Şi e vorbită aceeaşi limbă. Limba română.

Ea nu are dincolo şi dincoace. Când trec Prutul, dacă n-aş întâlni nişte grăniceri şi nişte vameşi, nu mi-aş da niciodată seama că am trecut în altă ţară. Că am trecut dincolo. Că mă aflu dincoace. Ca să mă conving tot mai mult că ţara voastră e şi ţara noastră. Şi e firesc să mă întreb: De ce atunci ţara noastră nu e şi ţara voastră? De ce dincolo nu trece dincoace, ca dincoacele nostru să fie şi dincoacele vostru?”
 
 
Editorialul „Dincolo de dincoace” semnat de academicianul Nicolae Dabija poate fi citit pe site-ul:
 
  

CITEŞTE şi:
 
Taguri: dincolo de dincoace, poporul despartit in doua, raul Prut, Nicolae Dabija, ziarul lumina, strainatate, straini

Ratari

Criticisme (0)

Criticati si dumneavoastra

*
*
<Campurile marcate cu * sunt obligatorii>